La exact un an după ce au uimit întregul mapamond cu Miura, Bertone și Lamborghini s-au întors la Geneva în 1967 cu un show-car cel puțin la fel de impresionant : Marzal. Desenat de același Marcello Gandini, năucitorul concept era practic o versiune alungită a modelului cu motor central Miura, ce oferea patru locuri, dar aducea noi linii de design mai dramatice și un motor unicat, produs special pentru acest studiu.

Marzal împărțea cu Miura șasiul din oțel, cu secțiune rectangulară, care a fost expus pentru prima data la Salonul Auto de la Turin din 1965. Sigura diferență notabilă era o ușoară creștere a ampatamentului. Suspensia adoptase o soluție cu brațe duble, arcuri elicoidale și amortizoare telescopice, iar frânarea era asigurată de patru Discuri Girling de origine britanică. Cutia de viteze cu cinci rapoarte, orientată transversal, era împrumutată direct de la supercarul momentului, Miura.

Pentru a face loc pentru al doilea rând de scaune, Marzal nu putea folosi același V12 de pe Miura. În schimb, inginerii Lamborgini au dotat acest prototip cu un propulsor unic, cu șase cilindi în linie – practic, jumătate de bloc de V12. Respirând prin trei carburatoare Weber cu cameră dublă, compacta unitate dezvolta o putere impresionantă de 175 CP. Motorul a fost montat în spatele axei posterioare, dar înclinat cu 30 grade spre față pentru o mai bună distribuție a maselor.

Denumit după o linie de tauri de luptă, Marzal i-a oferit lui Marcello Gandini, noul designer şef de la Bertone, oportunitatea de a păși din umbra lui Giorgietto Giugiaro, care încă avusese influențe în proiectele precedente ale acestuia, printre care și Miura. Rezultatul final a reflectat clar această filozofie: Marzal era mult mai angular și mai futuristic comparat cu eleganţa clasică a lui Miura.

Mulțumită amplasării motorului și a configurației acestuia, proporțiile mașinii erau echilibrate în ciuda rândului suplimentar de scaune. Cea mai frapantă trăsătură era cockpitul aerisit, cu o suprafață vitrată imensă și portiere gullwing. Feruccio Lamborghini nu era tocmai un fan al excesului de sticlă pentru că ”nu oferă intimitate: picioarele unei doamne ar fi în văzul tuturor”. Din motive lesne de înțeles, Bertone a dezvoltat o instalație de aer condiționat special pentru acest model.

Liniile ascuțite ale mașinii sunt complementare de la un capăt la celălalt cu formele angulare ale designlui. Spre exemplu, secțiunea frontală dezvăluia șase faruri rectangulare, în timp ce platforma din zona lunetei era compusă din șase rânduri de dale nituite. Luxosul interior era dominat de o plansă de bord masivă, cu o consolă centrală dominată de secțiuni hexagonale. Aceeași temă se regăsește în tot habitaclul, de la forma volanului până la textura și cusăturile scaunelor.

După debutul de la Geneva, Marzal a fost făcut o demonstrație faimoasă în timpul Marelui Premiu de la Monaco din 1967, avându-l la volan pe prințul Rainier. Conceptul a primit numeroase aprecieri din partea publicului, așa că designul acestuia a fost folosit pentru modelul Espada 2+2 GT, prezentat un an mai târziu. Acesta folosea o soluție convențională, cu motor amplasat frontal, iar propulsorul cu șase cilindri nu a mai fost folosit.

Bertone a păstrat spectaculosul concept și l-a afișat doar la ocazii speciale. Din păcate, recentele probleme financiare ale companiei au făcut ca multe dintre modele iconice ale carosierului italian să fie scoase la vânzare. Prezent pe lista casei de licitații Villa d’Este din mai 2011, alături de celelate modele Bertone înstrăinate, Marzal s-a dovedit a fi printre stelele licitatației, găsindu-și un nou proprietar în schimbul unei sume ce a depășit 1,5 milioane de Euro.